gSP tv

Ăştia cu gsp TV-ul (sau cum naiba s-o ortografia, cu majuscule, cu minuscule, puii mei) mă cam enervează. În primul rând, nu-i poate recepţiona oricine, nici măcar contra cost, cum şi-au dorit ei. (Eu-i prind, ba încă, se pare, fără să plătesc în plus, dar nu-i vorba numai de mine aici.) Apoi, în prima săptămână de emisie, RCS-ul, ca să facă loc acestor programe, mi-a scos Pro Cinema-ul, privându-mă de nişte seriale şi filme chiar făinuţe, că să le pot vedea tâmpeniile ăstora pe trei canale, în general, simultan, ba chiar şi reluate de enşpe mii de ori pe săptămână. Pe lângă asta, cu toate că au trei canale, tot nu reuşesc sa transmită toate meciurile etapei −meciurile susţinute de Dinamo, Gaz Metan, Poli, de exemplu, ca poate mai sunt, dacă nu mă înşel, nu s-au regăsit în trasmisiunile fiecărei etape. Bun, să zicem că-i cred şi pe ei că s-au făcut şmenuri, că se făcuseră jocurile, ar fi trebuit să câştige concurenţa drepturile de televizare şi că, în semn de răzbunare, L. P. F.-ul, Dragomir etc., au programat meciurile cam la aceeaşi oră, da’, până la urmă, ca consumator mi se rupe: să facă într-un fel să dea toate meciurile: întrucât, exceptând meciurile, cele trei gsp-uri transmit aceeaşi chestie. Cum şi-au făcut trei, să-şi fi făcut naibii vreo opt canale şi rezolvau problema şi se puteau vedea toate meciurile şi ăia de la Ligă nu mai aveau ce face.

Mă mai enervează şi emisiunile astea tâmpite de analiză sportivă (sport.ro mă enervează de asemenea la fel de tare, la capitolul ăsta), în care se discută mai mult de bani şi, în general, cam de orice, mai puţin de fotbal/sport efectiv. Mai bine făceaţi naibii un partaj cu nu-ştiu-ce voce a speranţei, vreo teleuniversitate, vreun trinitas, decât s-o lălăiţi aiurea aşa ore-n şir, numa’ că să vă acoperiţi spaţiul de emisie, care, şi-aşa-i plin de răs-reluări ale reluărilor. Mai e şi Smiley TV, emisiunea aia cretină, cu unu’ de crede că face poante, da’ la care râde el de unu’ singur şi, pe deasupra, şi neconvingător …

M-a mai enervat azi unu’, nonima odiosa. Pe la ora 21… Cică Poli/FC Timişoara parcă nu şi-a propus ca obiectiv câştigarea campionatului. Parcă! Parcă? Parcă… Păi şi-a propus sau nu? Ce puii mei de ziarist, jurnalist de sport eşti tu? Băi penibilule care eşti tu penibil, bine că eşti în stare să ştii şi câte oi a muls Becali cu mâna lui personal (care Becali, apropo, te mai şi face de cacao când are chef, cu sau fără motiv real), ce consistenţă a avut scaunul de alaltăieri a lui Mirel Rădoi, care-i unghiul boltei făcute de primul jet de urină emis de Ovidiu Petre azi, da’ nu ştii un lucru de ăsta care, mi se pare mie, ar cam trebui să ţină de cultura ta generală. Nu de alta, da’ la voi am citi ştirea că „Marian Iancu: «Timişoara are ca obiectiv titlul sau cupa»” − http://www.gsp.ro/stire/marian-iancu-timisoara-are-ca-obiectiv-titlul-sau-cupa-87025.html… Aşa că, măcar deocamdată, n-am a-i îndemna pe gsp-işti (şi pe alţii ca ei, desigur) decât să SP (din gsp, fireşte; şi ştiu ei ce-seamnă, că-s internauţi vechi doar)…

(Apropo de Poli/FC Timişoara. După „memorabilul 1-5” cu Mediaşul, aş fi zis eu şi ceva de ei, dar a zis-o pe gustul meu, mai din suflet şi mai bine Dani Neacşu: http://danielneacsu.blogspot.com/2008/08/ce-umili.html)

Ofertă limitată. Şi, mai ales, fără egal

Pentru amatorii de şopinguri super-reduceri şi oferte de oferte,  doar până la 13 august 2008, o mega-extra-super-giga oferta fără egal! Desigur doar la hipermarketul Real!!! Doar pînă la data amintită, masa de tenis de masă (sic!) Active (atenţie! cu fileu inclus!!!), în cadrul celei mai fără egal oferte, poate fi achiziţionată la preţul de doar 399 (,°° !) de lei, faţă de 379, cât o fi costat până să fie inclusă în oferta fără egal ori cât ar putea costa după 13 august 2008.

Iubiţi şi câinii vagabonzi (?)

(Intotdeauna m-am intrebat ce se intampla cu resturile animalelor care au raposat pe strazi sau pe sinele mijloacelor de transport. De fapt, nu m-am intrebat chiar intotdeauna, dar m-am trezit intrebandu-ma chestia asta in urma cu niste ani. Sa zicem ca-s vreo cinci. Dupa o vreme, prins cu alte chestii, am uitat sau nu m-am mai gandit ca ma intrebam asa ceva. Da’, iata, de vreun an incoace, de cand circul foarte mult pe drumuri europene, nationale, judetene si, uneori, comunale, mi-am reamintit de intrebarea aia. Si, chiar asa, e cineva in masura sa ma lamureasca? Pe cat ma duce pe mine capul, probabil ca respectivele cadavre sunt „recoltate” de lucratorii serviciilor de salubritate. Cadavrele sau ce mai ramane din ele. Probabil ca unele nici n-a apuca sa fie stranse − daca, intr-adevar, sunt ridicate − , fiind, putin cate putin, luate de rotile tot mai numeroaselor masini. Chestia asta din urma, ma gandesc, se intampla indeosebi pe drumurile judetene, nationale, expres, europene etc., unde e traficul intens si unde − tinand cont si de tara-n care traim − n-are cine veni sa stranga… Da-n orase, strange cineva lesurile astea? Da’ halatul, cat e halatul:) )

Faptul ca-s cadavre de animale pe strazi (ah, la naiba! tot mai multe: cred ca nu-i zi in care sa circul si sa nu vad macar doi caini mai mult sau mai putin proaspat eviscerati ori loviti, oricum stropsiti in ziua aia. In plus, anul asta, am numarat si vreo patru bursuci raposati in acelasi fel.) e doar un efect. Cauza-i ca-s multe animale din astea domestice care-s de capul lor, fara stapan. Sigur, se mai iau masuri, se mai prind si chiar se ucid cainii (de ce cainii, tot timpul cainii, nu si pisicile???) mai ales prin marile orase. Da-i corect asa? Pai cainii astia, pisicile au fost dintotdeauna pe strazile alea? N-au avut candva − ei, parintii, ori rude si mai indepartate ale lor − un camin, niste stapani? Ei sau stramosii lor n-au fost buni la casa omului? Dintr-o data sau gradual, in timp, au devenit nefolositori? Ne-am folosit de ei si acum, ca, poate, nu mai sunt atatea primejdii de care sa ne fereasca si lighioane de care sa ne pazeasca, le dam cu flit, ii trimitem la plimbare?
Se pun la cale planuri de actiune, de starpire a maidanezilor, sunt culesi de pe strazi, dusi prin „adaposturi” in care sunt lasati sa se manance de vii intre ei sau omorati cu bestialitate… Asta dupa ce milenii bune i-am tinut si hranit pe langa noi, ba chiar mai mult, i-am chemat pe langa noi sa ne ajute si sa ne apere… Oare, totusi, pentru ca nu-stiu-carui australopitec/om de Neanderthal/cercopitec/maimutoi i-a trecut prin cap sa domesticeasca un caine, dandu-i instinctele peste cap, nu avem o datorie, o obligatie morala fata de aste biete jivine sa nu le abandonam, sa le asiguram niste conditii minime de trai, sa le ferim de primejdiile generate de mai tot ce-am creat si folosim in ziua de azi?

Bătrânul şi marea… înghesuială

Batranul. Batranul pensionar. Roman, desigur. Ii respect parul alb (cu unele exceptii), ii port o stima deosebita celui care-o merita si o stima mai mica, asa, de principiu, oricarui altuia. Ii cedez locul prin mijloacele de transport in comun, daca am ocazia, il ajut sa treaca strada, sa urce-n tramvai, sa-si care bagajele (sa-si puna streangul de gat:) )… Prin ianuarie a. c., am ridicat o babuta dupa ce se imprastiase zgmotos, cu tot cu un carucior plin de cumparaturi, pe trotuarul alunecos. Etc…
Il respect, deci, suficient pe pensionarul asta al nostru… Doar ca-mi vine tot mai greu sa-l mai inteleg si, mai ales, sa-l mai suport. Oamenii astia chiar nu mai stiu sa faca altceva, decat sa se planga de pensia mica, sa alerge dupa chilipiruri − sunt in stare sa umble juma’ de oras pe jos pentru, sa zicem, un litru de ulei cu 5 bani mai ieftin −, sa te spioneze, sa carcoteasca, sa se lege de orice chichita, sa reclame pe toata lumea pentru orice nimic, sa comenteze critic orice prin raportare la „(pai, pe) vremea mea…”? Si foarte important, stiu sa creeze cozi. Randuri. Siruri-siruri. Si sa le organizeze…
Cine se mai uita pe la stiri televizate va fi vazut pe la inceputul anului astuia gramezi (organizate) de pensionari, in general mai batrani, care se calcau in picioare, asteptau zeci de ore pe la casele de pensii sau cum le-o fi zicand pentru… Ei pentru ce? Ca sa isi ia numar de ordine pe o lista (pentru acordarea biletelor de concedii in statiuni de tratament). Asta in conditiile in care biletele nu au venit si li s-a explicat de „n” ori ca vor veni si vor ajunge pentru toti. Deci esti pensionar, o duci greu cu banii si, mai ales, cu sanatatea, te calci in picioare ore in sir, ba chiar mai crapi pe la cozi kilometrice la medicamente compensate, te vaiti ori de cate ori poti cat de grea iti e batranetea, da’ tot tu vii de la zeci de kilometri departare, stai o noapte s-o zi, in frig, afara ca sa… te treci pe o lista!!! Si ce lista? Una fara nicio valoare, ca nu-i act oficial, nu angajeaza casa aia de pensii cu nimic, ba chiar, daca ar vrea (ce fain ar fi!), directorul respectivei institutii i-ar putea convoca pe solicitantii amintiti la o noua coada, la o noua gramada pentru a vedea cum ia el lista aia pentru care s-au omorat ei si se sterge undeva cu ea, sa-i mai invete putin minte…

Oamenii astia, dincolo de batranete, boli, lipsuri si nevoi de toate cele, mai au si nevoia de a sta la coada si a se plange. Cu sau, mai ales, fara motiv. Cu deplinul concurs al autoritatilor publice, al ministerelor etc. care fac in asa fel, incat sa nu fie niciodata indeajuns, au macar o data pe luna ocazia s-o puna de-o coada. Pe la farmacii. Probabil ca n-ajunge si, daca-i rost la casa de pensii, de ce sa nu ne bagam si acolo!?! Pentru si/sau la coada aia sunt dispusi sa dea ortu’ popii. Ma crucesc gandindu-ma la absurditatea situatiei ca te duci sa-ti medicamente sau bilete de tratament si dai coltu’ la coada pentru ele… Fie vara, iarna; fie vant ploi, canicula, ei se duc, desi pe la televizor, prin ziare, la radio, se latra de zor ca, din cauza vremii nu-stiu-de-care, e foarte riscant pentru batrani sa iasa din casa intre orele x si y… Poate ca se si suna (ferice de cei care stau in blocuri dotate cu interfoane de alea, ca niste telefoane, la care, din casa, daca formezi numarului unui apartament, poti vorbi exact ca la telefon cu cel de acolo), se anunta cumva, nu stiu, ca-i rost de-o coada undeva…
La una din cozile alea de la o casa de pensii (din Ramnicu-Valcea), l-am vazut pe unul care se plangea ca este/a fost profesor universitar si uite ca… Uite ce? Ce-ar trebui sa faca statul pentru fostii profesori universitari (care-s si atat de idioti, incat sa stea la cozi pentru a se trece pe liste)? Cu ce-i mai breaz un batran profesor pensionar decat un batran strungar pensionat; decat un batran gunoier pensionar?
Mai sunt si cei care n-au neaparat de facut ceva, da’ o pornesc dis-de-dimineata de acasa. Cum transportul in comun le e gratis, tusti! in tramvai/troleibuz/autobuz. Acolo, par ca de abia asteapta sa fie ocupate toate scaunele, ca sa poata comenta ca un tanar obraznic nu le-a cedat locul. Daca a ajuns sa stea jos, comenteaza de larma scolarilor din ziua de azi…
Am vazut cu ochi mei situatii de astea, am vazut cu ochii mei asemenea batrani stand efectiv la panda pentru a gasi ceva de comenat. La fel cum i-am vazut stand la panda inclusiv din propriile case. Aveam intr-o vreme un amic ce statea la etajul a IV-lea intr-un bloc plin de pensionari. Cand il vizitam, inainte chiar de a intra in bloc, eram „luat in primire” de batranul care statea la parter si fila strada. O data intrat in bloc, de la parter pana la ultimul etaj, pe masura ce urcai treptele, la fiecare usa, vedeai o mica licarire de lumina si auzeai cum se lipesc ochii de vizoare. Altadata, tot acolo, mi-am parcat masina in spatele blocului, cu spatele la bloc. Bineinteles, s-a gasit unu’ care sa iasa pe geam si sa zbiere ca nu-i bine asa, s-o pun (masin) cu fata, ca-i intra lui gazele de esapament in casa (in conditiile in care parcarea era la vreo 10 metri de bloc si ala statea pe la III)…
Cica cine n-are batrani sa-si cumpere. Daca-i vorba de astia amintiti aici pana acum, n-am de vanzare, ca vi-i dadeam voua. Ieftin de tot − cu cinci bani mai ieftin decat ii da vecinul de taraba… Eventual, cedez oricui, absolut gratuit, locul meu la o mare coada formata pentru inscrierea pe lista cu doritorii de cumparat batrani…

Reclamă la o zi

Intr-o dimineata… Intr-o dimineata m-am trezit in cap cu matreata. Ei, pe naiba, de unde matreata, ca, de cand ma spal cu samponul ala, gata! am scapat de ea. Reaparuse, intr-o vreme, dar, de cand m-am dus la coafor (de ce naiba m-oi fi dus eu la coafor???)cu palaria pe cap − de rusine ce mi-era cu matreata aia si pentru ca mi s-a parut mai potrivit sa imi iau palaria si sa fiu foarte jenat, sa ma rusinez de matreata, decat sa ma spal mai des pe cap − am aflat ca reaparitia fusese cauzata de schimbarea samponului. Am revenit la samponul recomandat si acum sunt fericit pe linia asta, desi parca gandesc mai greu − poate din cauza ca folosesc varianta aia a samponului care nu doar ca te scapa de matreata, dar te si racoreste; poate ca mie-mi racoreste prea tare procesele cognitive…

Inchide Evaluarea ta a fost adaugata cu succes.

Inchide Ne pare rau, a aparut o eroare in timpul adaugarii evaluarii tale.

Intr-o dimineata, deci… Da’ era dimineata? Nevasta, prietena, logodnica sau amanta − ce-o fi, cert e ca-i o femeie cu care sunt in relatii cel putin bune dupa cum mi se adreseaza − trecu in graba pe langa mine, complet si chiar frumos echipata si, la salutul meu de buna dimineata, foarte vesela, imi raspunse cu “noapte buna, iubitul meu”. Ne-am pornit apoi spre bucatarie, sa luam, probabil, micul-dejun, eu, cina − ea. Pe drum, ne luptam pentru o cutie de cereale, desi avem un dulap plin cu aceleasi cereale in bucatarie. De atata lupta pe cerealele alea, ne-a trecut pofta de mancare, da’ ni s-a facut sete. Deschid frigiderul, sa iau sucul natural si dau de-un bilet lipit pe cutie: un mesaj de la femeie. La randu-mi, lipesc un bilet pe care i-am scris ceva de ma-sa, originile vietii si alte chestii cat am putut de savuroase la ora aia atat de matinala sau tarzie, dar n-apuc sa beau suc, ca tre’ sa fug in baie. Iar’ imi vine sa urinez; urinez foarte des in ultima vreme, de cand mi-am pierdut asul de pica cu care umblam permanent in buzunar, ca auzisem ca face bine la prostata-mi marita. In baie, cu greu reusesc sa-mi rezolv problema din cauza catorva mici rate care zboara cu niste avioane in toaleta, pe care-o ataca de zor. Cand ma intorc in bucatarie, nevasta/prietena/logodnica/amanta nu mai e. Reusesc sa beau suc, dar aflu dintr-un alt bilet lipit pe cutie ca ea mi-a luat cardul. Hmmm, oare femeia asta chiar ma cunoaste? N-ar trebuie sa stie ca nu mai am de doi ani bani pe el? Si nici nu-mi stie PIN-ul…
Totusi, parca as manca. Ia sa vedem ce-i prin frigider… Niste margarina; o tartina-doua ar fi o idee, da’ ma enerveaza ca margarina asta, cand s-o intind pe paine, iese si incepe sa vorbeasca tampenii despre cat de buna si vitaminizata-i ea. N-am ascultat-o cu atentie, asa ca nu stiu exact ce spune si, de fapt, nici nu ma enerveaza atat ce si ca spune, cat vocea ei tampita. Deci margarina, nu; mai bine-un iaurt. Nu-i rau iaurtul asta, dar ceva − ce se zice ca e in fiecare din noi, dar e prea mult in el − nu-i in regula: de cate ori m-apuc sa-l mananc, simt o nevoie subita sa ma prostesc si sa-l halesc din vreo cinci farfurii. Mai mult de atat, intr-o seara, in parcare, am vazut-o pe vecina de la II cu o cutie de iaurt din asta. Singura in masina, tipa se agita de zor si canta ca o nebuna. Mi-aprind o tigara, dar renunt s-o mai fumez din cauza vijeliei starnite din senin in bucatarie. Cred ca ar trebui sa fumez mai rar sau poate chiar deloc; m-am saturat sa mi se intoarca toata casa cu susul in jos ori de cate ori aprind o tigara. Ma suna nevasta/prietena/logodnica/amanta sa ma intrebe de nu-stiu-ce polen pe la motorul masinii. Vorbim vreo juma’ de ora degeaba, fiecare pe limba lui, pana reusesc s-o fac sa priceapa ca nu este polen pe vremea asta. Apoi, noi nici n-avem masina, doar o motoreta careia, pe stanga, i-am lipit eu un carton decupat dintr-un panou publicitar care infatisa o masina in marime naturala. Ah, femeile astea! La unele faze, chiar nu resusesc sa o inteleg pe nevasta/prietena/logodnica/amanta mea. Tot timpul e balonata si, in loc sa ia niste medicamente, ceva, prefera sa se planga de asta prietenelor sale care, si ele, au aceeasi problema. La fel ca si ea, si ele, in loc sa se trateze, mananca numai iaurt − un alt fel de iaurt, nu din ala de la care ma prostesc eu − timp de cateva saptamani. De aceea, la intalnirile lor, e greu sa se si inteleaga, ca stau, cu schimbul, mai tot timpul in baie, chinuite de pantecaraia cauzata de atata iaurt. Cand nu mananca iaurt, balonate, fetele se plimba cu tramvaiul si, profitand de balonarea aia a lor permanenta, se dau gravide, amuzandu-se copios ca li se cedeaza locul. Uneori, ma gandesc chiar ca nevasta/prietena/logodnica/amanta ma inseala. Am urmarit-o de cateva ori prin troleibuze si am vazut-o zambind oricarui tinerel mai rasarit care-i arunca ocheade. Spre norocul meu, inca nu mi-au iesit coarnele si asta numai multumita tendintelor sociale actuale care implica adulmecatul axilelor femeilor in mijloacele de transport in comun. Nevasta/prietena/logodnica/amanta se epileaza sau se rade in zona cu pricina, numai ca deodorantul ii joaca feste: si-a luat unul a carui atingere aduce cu cea a unei pene. Apoi, s-a gandit ca ar fi mai eficient, decat sa foloseasca un deodorant pentru axile care e ca o pana, sa se dea direct cu o pana. Pana o gadala tare si, chiar si atunci cand reuseste sa reziste senzatiei, se pare ca nu-i confera un miros suficient de corespunzator pentru ce-i care-o amusineaza in mijloacele de transport in comun. Acum ma suna iar. Imi spune ca va intarzia la cina, ca se intalneste cu prietenele ei pentru a doua lor activitate preferata dupa discutiile despre balonare in fata unei cutii de iaurt: sa stea la o cafea, pe terase, sa discute despre parul trecatoarelor si sa le ofere acestora consultatii gratuite in legatura cu culoarea ambalajului samponului pe care ar trebui sa-l foloseasca, in functie de caracteristicile parului. Sunt atat de bune la chestia asta, incat au avut o solutie chiar si pentru o tipa care era complet rasa in cap. Foarte bucuroasa, imi da vestea ca Matei a reusit. Da, stiam si eu de asta, se tot vorbeste si la mine la serviciu de reusita lui Matei; e subiectul pe care-l abordam cel mai des in timp ce aruncam unii in altii cu pliculete de nes, desi niciunul dintre noi nu stie ce-a reusit Matei sau, macar, cine-i Matei asta.
S-a terminat sucul natural. Nicio problema, am cumparat recent un storcator nou, foarte bun. Il pornesc, indes doi cartofi, sase banane nedecojite, un pomello intrg si trei mititei in el, apoi, dupa ce si-a terminat treaba, verific recipientul pentru resturi. Intr-adevar, a fost o afacere buna storcatorul: resturile sunt complet uscate. Sunt atat de multumit de aparatul asta, incat nici nu mai beau  sucul, mi-a trecut  setea doar uitandu-ma la resturile perfect uscate.

Linistea diminetii sau noptii este spulberata brusc de un scrasnet de frane. Ma uit pe geam si ma ingrozesc. Pe sosea, in fata blocului, o masina l-a calcat pe baietelul de doar patru ani al vecinilor de palier. Intre noi fie vorba, vecinii astia ma scot din minti cu prostul lor obicei de a da gauri cu bormasina in peretele comun al sufrageriei noastre, exact in zona unde-mi tin rezervele de cate 5 litri de ketchup picant. Le-am atras de atatea ori atentia, dar nu s-au potolit. Incapatanati exact ca mosul de la IV, caruia eu si vecinii de la III, de la II si cei de sub mine i-am atras atentia sa nu mai faca exercitii cu haltere mai grele decat pot suporta planseele. Chiar daca vecinii de care ziceam ma enerveaza, baietelul chiar imi era simpatic. Imi placea ca era descurcaret si inventiv: tot timpul era imbracat in costume de serpi boa si anaconda, vulpi zburatoare, corali, canguri, tipari, caracatite si, mai rar, meduze, pe care si le confectiona singur din hainutele lui obisnuite, doar cu ajutorul unei inghetate sau a unei tablete de ciocolata. Mai mult, era si foarte destept si amabil. Am venit odata acasa pe inoptat si el era inca pe afara la joaca. Nu doar ca m-a abordat si nu s-a lasat pana nu mi-a oferit o felatie cum spunea ca a vazut la televizor, dupa se culca ai lui, dar, apoi, mi-a si spus “sarut mana pentru masa, mami”. Foarte dragut si politicos baietelul asta; chiar imi va lipsi; neaparat tre’ sa merg la inmormantarea lui! (A doua zi aveam sa aflu din ziare si cum s-a intamplat accidentul. Se pare ca la volanul masinii in cauza era un sofer profesionist cu 20 de ani de experienta, timp in care nu avusese niciun accident. Conducea preventiv, chiar cu 30 de kilometri la ora, in loc de 50, dar pur si simplu nu a avut cum sa-l vada pe copilas, din cauza pelerinei pe care acesta o avea pe el. Se pare ca, datorita culorii rufelor alaturi de care a fost spalata, dar si detergentului de calitate, a inalbitorilor si balsamului − de care maica-sa era atat de mandra, incat le purta permanent undeva la indemana, in poseta, in buzunar, chiar si cand pleca de acasa, ba chiar mai mult, oferea din ele oricui nu avea − pelerina aia il facea complet invizibil pe asfalt. Asa, soferul nu la putut vedea si… Groaznic!)
Nici bine n-au apucat sa stranga legistii ceea ce mai ramasese din bietul copilas, ca iar imi suna telefonul. Nu cunosc numarul, cine-o fi? Sunt scarbit, trist, nervos chiar si n-am chef sa vorbesc cu nimeni. Raspund totusi. O voce chitcainda, nici nu-mi dau seama daca feminina au ba, cumva de sobolan prost, se prezinta ca “marmota” si ma intreaba ce mi-as dori in… N-o las sa termine pe marmota aia si ii spun si ei de dulce, ce sa faca, unde sa se duca; deh, cum se face la telefoane enervante, nedorite si neinteresante. Apelanta se declara incantata ca, de fapt, imi stiuse gandurile si asa ajung sa-i aflu sexul (“eram precisa”, a zis, de e femela). Dupa ce-am inchis, mi-am amintit ca umbla vorba ca niste animale din Alpi suna pe la oameni, sa-i intrebe ce si-ar dori in ciocolata pe care-o fac ele cu ocazia sarbatorilor. Hmmm… Asta sa fi fost faza? Pacat ca nu mi-am amintit la timp. Oare chiar or pune in ciocolata tot ce-am zis eu?
Cainele se pune pe latrat. Are un latrat aparte, parca ar vorbi si-ar spune “plimbare”. In general, cand latra asa, chiar vrea la plimbare, da’ nu-l mai duc nicaieri ca-mi face paguba. Cum il scot afara, ma trage pana intr-un magazin de telefoane, unde le rastoarna alora standurile, incat tre’ sa cumpar un telefon, ca sa ma lase in pace si sa nu cheme politia ori sa nu ma puna sa platesc paguba. M-am saturat, am deja cinci telefoane si o gramada de minute incluse, atat de multe, incat n-am ce face cu ele; am ajuns sa ma interesez de numerele de telefon ale fotbalistilor din meciurile la care ma uit si sa-i sun sa-i iau la misto pentru ca au ratat sau echipa lor a pierdut in ultimele momente. Din cauza telefoanelor astora multe cu si mai multe minute incluse, am fost nevoit sa rup relatia foarte cordiala pe care-o aveam cu vechi amic, Ionel Bip, un tip super-de treaba, dar tare ciudat imbracat. N-am scos cainele afara, asa ca si-a facut nevoile in toata casa. Proprietara vine intr-o ora in inspectie si dupa banii de chirie, dar nu-mi fac probleme. Tot timpul, pentru situatii de astea, am o solutia mea infailibila: fluier intr-un mod aparte si apare un chel care ma intreaba ce vreau. In general ii cer femei si bautura si raman cu buzele umflate, dar, de cum ii spun ca vreau ceva care sa curete repede si bine, casa mi se face luna.
Iaca, s-a facut si ora pranzului. Cele 30 de ceasuri, fiecare cu un alt nume scris pe el, cu care mi-am tapetat holul, arata fiecare o alta ora, asa ca nu pot sti niciodata ce ora e de fapt. Noroc cu sotul nebunei de la II, care gateste de pranz zilnic, aproximativ la aceeasi ora. Tot timpul face cartofi prajiti si canta inainte, in timp si dupa ce gateste si mananca. Are o voce baritonala, care rasuna in toata scara, astfel ca pot afla usor ca-i ora pranzului. Mi-as face o salata, dar neparat trebuie sa nu pun ulei, altfel toate legumele incep sa o ia la plimbare. Daca nu pun ulei, dar ploua afara, legumele incep sa cante − nicicum nu-i bine cu legumele astea!
Renunt sa mai mananc si ies sa ma plimb. Incep plimbarea cu o pauza de odihna pe o banca, pe care mai sta o tanara. La un moment dat, incepe sa-mi sune sticla de cola din geanta. Oare cine m-o fi cautand pe sticla de cola, ca n-am dat numarul asta la prea multi? Culmea e ca, raspunzand, aflu ca o cauta pe tipa de pe banca. Ii dau sticla si plec sa-mi continui plimbarea. In loc de plimbare, iesirea mi se transforma intr-o goana pe strazi. Fug de politie si pompieri, alerg printre masini, prin metrou (culmea, noi nici n-avem metrou in oras). Ajung acasa, pe inserat, direct in fata calculatorului. Ma simt singur. Atat de singur, incat imi pun castile pe urechi si incep sa cant ca-s singur. Iar suna celularul. Raspund, nu cunosc interlocutorul, incerc sa-l conving ca e o greseala, dar persoana de la celalalt aparat e atat de insistenta, incat renunt si ma antrenez in conversatie. Taica-meu imi trimite mesaj pe messenger ca are bilete la meci. Nu vreau sa vin si eu? Ce fain ar fi! Nu conteaza ca s-a terminat campionatul, ca-i frig afara, as merge la meci. Pacat ca taica-meu e-n Spania…
Sunt obosit si hotarasc sa ma culc. Cand sa ma bag in pat, pentru ca am uitat sa incui usa, vreo zece copii zdrentarosi dau navala in hol. Casa de copii nu-i acasa (la mine), le explic cu blandete si-i scot afara. In sfarsit ma culc. E devreme, nici 8, dar sunt obosit tare. In plus, trebuie sa ma culc devreme, ca parca vad ca nevasta/prietena/logodnica/amanta, cu proastele ei obiceiuri, iar imi trage teapa si pune alarma sa ma trezeasca la 3 dimineata si eu pun botul si plec la lucru si ma prind abia in statia de autobuz, unde-mi pica fisa ca nebuna iar m-a trimis la plimbare, ca sa-si poata savura ciocolata aia pe care n-o poti manca decat cand esti singur. Noapte buna!