ReFelaţia, episodul I

Eram amândoi tineri şi frumoşi. Eu, discutabil, dar, oricum, cu cel puţin şapte kilograme în minus faţă de acum şi cu aproape un deceniu lipsă de la actuala „cunună de primăveri”. Ea, micuţă, cu trăsături cumva asiatice, era draguţă, frumoasă pur şi simplu şi, în plus, avea acea strălucire a femeii îndrăgostite, care iubeşte. Colegi de facultate, ne aflam la prima noastră sesiune. Ne adunasem cu alţi colegi la universitate, să învăţăm. La început, am fost mai mulţi, răspândiţi la parterul cladirii, o parte pe un hol, o parte într-un fel de laborator de informatică, parcă. Numărul studioşilor scădea cu trecerea orelor, astfel că, spre seara acelei zile de ianuarie, mai rămăsesem doar câţiva − toţi strânşi în laboratorul ăla sau ce-o fi fost. Prinşi cu studiul − ea, să o bâzâi pe ea − eu, a durat ceva timp până să ne dăm seama că rămăsesem singuri în sala aia.

Probabil că fusese foarte îndrăgostită şi/sau atrasă de mine, altă explicaţie n-am găsit pentru faptul că, după ce a renunţat, în preajma Crăciunului, la o relaţie de cinci ani în cadrul căreia ţinuse să rămână neatinsă, la o zi după trecerea în noul an, m-a luat prin surprindere venind la mine fată şi cu dorinţa de a pleca femeie… Nu a fost chiar aşa de simplu pe cât ne-am fi dorit şi ne-a luat şi asta vreo trei zile, dar, o dată depăşit momentul, folosea orice prilej pentru a explora „noua perspectivă” pe care o descoperise. Gând la gând cu bucurie, numai că, neavând un loc potrivit pentru scopurile noastre, am devenit mari exploratori. Maşina, parcuri şi băncuţe, păduri, lifturi, camere de cămin ale vreunui coleg binevoitor şi, foarte rar, în absenţa părinţilor, propriile paturi, toate aveam să le încercăm în cele doar două luni cât avea să dureze relaţia noastră neştiută de nimeni…
Înapoi la sala cu pricina. O dată percepută realitatea singurătăţii noastre, a fost de-ajuns o privire şi un zâmbet: din trei paşi am fost la uşă, pe care am încuiat-o dintr-o mişcare grăbită, dar precisă. Încă trei paşi în sens invers şi iată-ne cuprinşi într-o îmbrăţişare mistuitoare pe catedră. Buze, sâni, gât, spate, toate le-am parcurs pe îndelete până când, într-o poziţie prea puţin comodă − nici în genunchi, nici în picioare − am ajuns să ma afund în ea, sorbindu-i seva feminităţii − caldă, fierbinte, dar atât de răcoritoare pentru arşiţa care mă răscolea. Cele şase buze ale noastre stabiliseră deja o relaţie strânsă, când mâinile ei pe cap şi o şoaptă m-au întrerupt, trezindu-mă la realitate: „Opreşte-te!” Nedumerit, m-am oprit sa primesc explicaţia: „Nu-i corect aşa. Lasă-mă şi pe mine.” Crezând că n-am auzit bine, i-am cerut să repete. Ştiam  că nu mai încercase asta şi, mai mult, din unele discuţii anterioare, trăsesem concluzia că nici nu-i amatoare, dintr-un motiv încă necomunicat. De aceea am şi întrebat-o dacă-i sigură, dacă chiar vrea asta etc. Da-urile grăbite şi mâinile descheindu-mi nasturii de la pantaloni mi-au risipit reţinerile.
O mică parte din mine a constat cu placere că buzele ei erau parcă mai fierbinţi. Zona expusă, cu care se spune că gândesc bărbaţii, începea să fie cuprinsă de plăcute anticipaţii, dar… Stupoare! La câteva zeci de secunde după ce se aplecase, s-a ridicat grabită. Şi ce mi-a fost dat să văd? N-aş fi crezut niciodată că a fi verde la faţă poate fi chiar adevarat, nu doar o figură de stil. Niciodată până atunci şi de atunci încolo, n-am mai văzut aşa ceva: era, literalmente, verde!!! Am scuturat-o puţin, şi-a revenit cât de cât şi i-am cerut o explicaţie. A bâguit ceva cum că maică-sa i-ar fi spus cândva să nu facă asta, că-i mare păcat sau ceva în genul ăsta şi că tocmai îşi amintise. (Ce-i drept, familia ei era mai credincioasă, mergeau des la biserică şi chiar ea, totuşi deschisă la minte, respingea orice glumă care avea ca subiect divinitatea. Respingerea  lua forme chiar violente, căci i-am spus cândva un banc cu Iisus, dar n-am apucat să-l termin, că m-am trezit cu o lovitură violentă în stomac. Chiar a durut şi noroc că era mai firavă şi, deci, nu foarte puternică, altfel, cum mă lovise cu toată forţa, ar fi fost chiar nasol.) Sigur, în context, explicaţia cu sfaturile „binevoitoare” ale mamei nu-i incredibilă, însă, parcă mai plauzibil ar fi ca, mai ales pe fondul prostiilor pe care i le inoculase maică-sa, să i se fi făcut greaţă.
N-am mai pus întrebari, nu i-am cerut şi nici nu s-a mai arătat curioasă nici în următoarea lună în care am fost împreună şi nici în cele vreo şase luni de după, în care, deşi ne despărţisem, am continuat să aveam întâlniri tainice, dar şi să petrecem mult timp împreună la şcoală, de toţi colegii credeau că suntem împreună, deşi conturile noastre sentimentale erau încheiate şi ea avea un nou prieten…